Decizie de viata…

O decizie grea, ce se cerea a fi luata de mai multa vreme, care mi-a zguduit intreg universul si a reasezat lucrurile!

Impreuna Decizie de viata…

Iata ca scriu iar pe blog, dupa 18  luni de absenta… O pauza care mi-a parut cat o viata intreaga, in care viata mea s-a schimbat radical (de mai multe si nebanuite ori), perioada in care am luat unele dintre cele mai grele hotarari din viata mea. Au fost poate cele mai dificile luni pentru mine, in stransa concurenta cu cele de spaima maxima din sarcina. Zeci de nopti nedormite, solutii cautate cu disperare, intrebari obsesive…

In octombrie 2013, la momentul ultimei mele postari aici, atunci cand minunea mea implinea 2 ani, viata parea minunata: aveam o familie iubitoare, ma intorceam la un job care imi placea, aveam un nivel de trai decent.  Dar, dupa cum bine spune o vorba din popor, de la agonie la extaz nu e decat un pas.

Putini sunt cei care stiu ca sub acest “minunat” s- au ascuns in toate aceste luni milioane de griji, de lacrimi, de frustrari, de invinovatiri si de amar… ca am fost la un pas sa imi pierd familia, la un pas sa ma pierd pe mine…  ca ajunsesem sa fiu indiferenta, uneori isterica fara motiv, doar ca sa nu mai vad cum puiul meu sufera, sa ma izolez de realitate si sa neg tot ce ma inconjura.  Fiecare zi era un compromis dureros din care pierzatori ieseau intotdeauna copilul meu, sanatatea lui si a noastra, familia noastra, chiar si activitatile noastre profesionale. Cum ii poti explica unui copil de 3 ani, extrem de sensibil emotional si cu o nevoie nemasurata de iubire si apreciere, ca mama nu poate sta cu el  desi e bolnav,  cum sa il privesti in ochi cand dupa o noapte de febra il trimiti la gradi totusi pentru ca nu ai cu cine sa il lasi si nici cum sa ramai tu cu el? Cum ii alungi sentimentul de teama de abandon si sa ii explici ca nu are motive sa fie deprimat, ca e normal ca tu sa fii plecata aproape 12 ore de langa el? Cum faci ca el sa inteleaga ca nu trebuie sa fie recalcitrant sau trist, cand tu porti cu tine, zi de zi, aceasta povara?  Si cum sa treci cu vederea faptul ca un pui atat de mic isi cauta refugiul in somn atunci cand ii e frica de ceva, ca refuza sa iasa din casa sau sa se joace, ca refuza sa faca orice, ca e apatic si izolat, nervos si speriat? Cum sa reactionezi cand iti spune ca nu isi indeplineste nevoile fiziologice elementare pentru ca nu esti tu langa el si pentru ca ii e teama? Ca vrea si el o mama care sa il ia de la gradi, asa cum au toti copiii? Oare cum il poti face sa inteleaga ca de fapt toate eforturile le depui pentru el? Inca mai caut toate aceste raspunsuri… Stiu, sunt multi copii de aceeasi varsta cu fiul meu care trec prin problem asemanatoare si le fac fata cu brio, invata sa se adapteze,doar ca la noi problemele au depasit o limita a normalitatii, afectandu- l grav, in special din punct de vedere medical si mai ales emotional.

Si mai putini au fost cei carora le-a pasat sau care au inteles, care s- au interesat sau care s- au implicat. Acum nu mai conteaza. Acum tot ce conteaza e ca incepem sa fim bine! Nu are rost sa intru in detalii legat de ce s-a intamplat in aceste luni, poate ca inca nu pot! Si poate ca multi nici nu ar intelege, asa cum stiu ca unii ma condamna pentru decizia de a spune:  “Stop! Asa nu mai putem continua!”…  Am facut totul pentru copilul meu, pentru a- l ajuta sa isi regaseasca increderea si siguranta emotionala de care avea atata nevoie, pentru a darama usor usor zidul care se ridicase intre noi si pentru a reusi sa inving balaurul depresiei ce incepuse sa se instaleze la amandoi! Si stiu ca oricand as face acelasi lucru fara sa clipesc, as renunta la tot pentru Alex, pentru a-i fi lui bine, pentru a-i da sansa sa creasca armonios – si asta fara nici cea mai mica urma de regret!

Probabil ca am surprins cand am spus ca nu mai pot asa, pentru ca de cand sunt mama am putut orice si oricat, de multe ori singura, fara sa spun cuiva sau sa ma plang, fara sa tin cont de mine. Si as mai fi putut poate, daca nu ar fi fost tristetea din ochii lui Alex, cearcanele lui imense si disperarea de a nu ramane singur, de a fi iubit. Mi-am dat seama ca avem nevoie de o pauza, avem nevoie sa ne regasim, sa ne calmam, sa reprioritizam totul, sa ne reconectam abia cand mi-am privit cu neputinta si durere puiul intins pe un pat de spital, ultimul dintr-o serie de multe altele in decurs de doar cateva luni.

Nu stiu daca aceasta decizie a fost corecta sau buna (nici nu stiu cum as putea evalua-o dupa aceste criterii), nu stiu daca intr- o zi nu voi regreta ca, pentru moment, mi-am pus pe hold cariera… Stiu ca ne va fi greu sa ne descurcam din punct de vedere financiar, ca poate va mai dura pana sa imi gasesc un nou job,  inca imi e greu sa accept ca pentru o perioada sunt “casnica” ( ce urat suna acest cuvant, in zilele de astazi a ajuns sa fie jignitor chiar), ca va fi o perioada nu tocmai roz… dar simt cu toata fiinta mea ca a fost singura cale de a iesi din negrul in care ne-am aflat pentru cateva luni!

Si mai cred si ca nimeni nu ar trebui sa judece motivele sau hotararile altora, din postura de simplu spectator! E foarte usor sa emitem pareri, judecati de valoare, sa dam sfaturi, sa condamnam pe altul… dar cat de greu e sa faci ceva cu adevarat! Nimeni nu stie ce s-a petrecut cu noi in acele momente!

Probabil ca tine foarte mult si de tipul de persoana, de ce iti doresti de la viata, de modul in care iti construiesti prioritatile. Pentru cei care se vor cerebrali, alegerea mea de a renunta la job si de a ma preocupa de copil pentru un timp pare o copilarie, o prostie chiar, o inconstienta fara margini – totul se putea rezolva cu o bona si un psiholog bun la o prima privire. Poate ca cei mai sentimentali sau care au trecut la un moment dat printr- o situatie similara ma vor intelege, nu stiu.

Insa eu, de cate ori ma uit in ochii copilului meu si de cate ori imi spune ca ma iubeste, de cate ori imi zambeste si vad ca e din nou fericit si linistit, stiu ca am luat decizia cea mai buna pentru familia mea! Iar concluzia lui, emisa cu dragostea si inocenta unui copil de 3 ani si jumatate, imi rasuna mereu in minte si imi aduce lacrimi in ochi: “Mami, inseamna ca tu ai fost foarte cuminte daca acum poti sta cu mine in fiecare zi! E asa bine cu tine!”.

Ironia sortii e ca atunci cand aveam o situatie financiara muuuullllt mai buna ca cea de acum, nu mergeam nicaieri, nu ne bucuram de nimic, eram pe pilot automat, mereu contra cronometru, cu totul planificat la minut… acum, e adevarat ca nu ne mai permitem unele lucruri, dar am inceput sa apreciem momente pe care nici nu le obsevam inainte! In goana noastra de a- i oferi lui cat mai multe lucruri materiale am uitat sa ii oferim timp si iubire, atentie si disponibilitate. Oricate jucarii ar avea, oricate hainute de firma si excursii i- am darui, nimic nu va compensa oboseala, stresul, vorbele dure cu care i- am rasplatit cerintele afective…

Imi este teama de viitor, de ce va urma, de ce vom face… dar nu se poate compara cu frica de a- mi vedea copilul suferind si de a nu putea face nimic sa il alin, de a vedea cum se sapa intre noi o prapastie atat de adanca incat niciodata sa nu o mai pute depasi – iar urmarile sa se vada abia peste ani!

Mi- am dus singura razboiul, imi voi linge ranile si voi merge mai departe! Singurul care la un moment dat ma va putea judeca va fi Alex! Si prefer sa ma condamne ca la un moment dat am ales bine sau rau, decat sa ma intrebe unde eram atunci cand el avea atata nevoie de mine!

Stiu ca nu e un mesaj tipic de relansare de blog, dar e ceea ce simt si ceea ce sunt eu! Nu scriu pentru nimeni si pentru nimic, e modul meu de a ma descarca… si poate ca experientele mele pot ajuta si pe altcineva. Nu am idee daca ideile de mai sus au vreo logica, cred ca le-am scris mai mult pentru mine, aveam nevoie sa le exprim si in exteriorul sufletului meu. Nu stiu ce vreau sa fac mai departe, in ultima luna m-am concentrat doar asupra relatiei mele cu minunea mica si am incercat sa gasim solutii pentru a-I fi lui bine (din fericire, multumesc lui Dumnezeu ca lucrurile merg spre bine, desi mai avem mult de lucrat la nivel psihologic si afectiv)! Pot doar sa sper ca tot raul va fi spre bine, sa ma bucur de vacanta alaturi de Alex, sa ma redescopar si sa ma reincarc pentru a- i putea darui lui iubire!

This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>